Despre nașterea Mântuitorului Iisus s-a vorbit încă din Vechiul Testament, profetul care a scos în evidență într-un mod marcant și clar acest eveniment ce se va întâmpla a fost Isaia – ”Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7, 14)
O altă profeție despre venirea Mântuitorului întâlnim și în Cartea Maleahi (3, 20): „Și va răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății, cu tămăduire venind în razele lui ...”. Asemenea, găsim scris și în Sfânta Evanghelie după Luca (1, 78): „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi, Răsăritul cel de Sus, ...“
Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este cu adevărat evenimentul care aduce marea bucurie în sufletele și în casele credincioșilor, izvorul acestei bucurii fiind însuși Dumnezeu, deoarece acesta nu a lăsat creația Sa, adică neamul omenesc, de izbeliște, să fie chinuit mai departe de înșelătorul, de diavol, de Satan, trimițând pentru salvarea lui, în chip de om, pe însuși Fiul Său ca Mântuitor, pentru ca toți cei ce se aseamănă Lui să se ridice prin pocăință la ceruri împreună cu El.
Iubirea este caracteristica principală a atotputernicului Dumnezeu, milostivirea Sa răsfrângându-se prin Fiul Său asupra întregii omeniri, așa după cum o regăsim în Sfânta Scriptură în Evanghelia după Ioan (3, 16-17): „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.„
Ceea ce ar trebui să reținem din aceasta este faptul că toți cei care cred în Dumnezeirea Fiului și împlinesc poruncile Sale vor ajunge în Împărăția cerească fără osânda judecății. Desigur, condiția esențială este de a ne asemui Fiului, adică împlinind porunca de căpătâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22, 37), precum și pe a doua, asemenea celei dintâi: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.“ (Matei 22, 39)
Prin trimiterea Fiului în lume, toți credincioșii suntem îndemnați să ne comportăm asemenea modelului, a lui Iisus, să e arătăm în egală măsură iubirea frățească, înțelegerea reciprocă, dorința de întrajutorare, încercând a ne smeri renunțând la orgoliile, egoismul, mândria și judecata aproapelui.
Mai mult, bucuria Crăciunului reprezentată prin venirea Mântuitorului în lume trebuie să ne copleșească și să ne dea de gândit faptul că acum avem șansa de a ne croi un drum drept spre mântuire. Dragostea arătată nouă de Dumnezeu trebuie să se răsfrângă mai departe asupra celor apropiați și dragi nouă iar apoi asupra tuturor celor care ne înconjoară. Celor ce ne sunt apropiați, rude sau prieteni, ne este mai ușor a le arăta dragostea noastră, însă trebuie să ne dea de gândit și faptul că există multe persoane pe care le întâlnim și care sunt singure, poate în nevoi, sau care tânjesc nu neapărat după ceva material ci doar după un cuvânt bun schimbat din inimă și suflet. Prin mici gesturi pline de bunătate, răbdare, grijă, compasiune, înțelegere, putem dovedi dragostea noastră față de aproapele și putem dovedi că ne asemănăm Celui care ne-a creat: Tatăl cel Ceresc. Și drept vorbind: cine nu dorește să arate că este fiu sau fiică bună împlinind voia tatălui său?
În pragul sărbătorii Crăciunului, fiecare dintre noi este dator să joace un rol de Moș Crăciun, imitând pe Tatăl cel Ceresc care ne-a făcut fiecăruia dintre noi cel mai mare Dar posibil: Pruncul cel Mântuitor, iar prin acest mare Dar venit în lume am primit multe altele: smerenia, iubirea aproapelui, pocăința, iertarea păcatelor, vindecarea de boli, dobândirea mântuirii și a vieții celei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu. Bucuria noastră nu poate fi deplină decât dacă pe aceasta o împărtășim cu inima deschisă și cu dragoste adevărată cu toți cei care ne înconjoară.
Amintind despre cronologia serbării Nașterii Mântuitorului știm că aceasta era comemorată în Răsărit până în sec. IV odată cu Botezul Domnului, adică pe 6 ianuarie, purtând denumirea de Teofania, adică sărbătoarea Arătării Domnului. (din gr. theophania - „arătarea lui Dumnezeu“). Convingerea la momentul respectiv era că domnul Hristos S-ar fi născut în aceeași zi în care, 30 ani mai târziu, s-a botezat.
Aceste două sărbători s-au despărțit prima data în Biserica Antiohiană în jurul anului 375, iar în anul 379 la Constantinopol. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește în anul 386, în Antiohia, în omilia sa La Nașterea Domnului de faptul că aceasta se serba pe 25 decembrie. La sfârșitul secolului IV se vor menționa în diferite documente, printre care și Constituțiile Apostolice, că sărbătoarea Nașterii Domnului este prăznuită pe 25 decembrie, Epifania (Botezul Domnului) fiind sărbătorită separat. Jumătate de secol mai târziu Biserica Alexandriei și a Ierusalimului introduc ziua de 25 decembrie ca dată a serbării Nașterii Domnului, această dată generalizându-se mai apoi in toată lumea creștină din răsărit. Astăzi numai poporul armean păstrează comemorarea Nașterii și a Botezului Domnului, împreună, pe data de 6 ianuarie.
Apropiindu-ne de perioada Crăciunului și prăznuirea Nașterii Mântuitorului Hristos, dorim să vă punem la inimă câteva din cuvintele Sfâtului Grigorie de Nazianz, numit și „Teologul” sau „Cântărețul Sfintei Treimi“, din omilia sa din anul 380 la Nașterea Mântuitorului Hristos. (Cuvânt la arătarea lui Dumnezeu)
" Hristos se naște, slăviți-L!
Hristos din ceruri, întâmpinați-l!
Hristos pe pământ, înălțați-vă! "
Cântați Domnului tot pământul! (Ps. 95, 1)
Să ne bucurăm deci împreună de Nașterea Domnului Iisus Hristos, rugându-L totodată pe Bunul Dumnezeu să aducă bucurie și pace în sufletele și casele noastre.
